De ce fac fotografii?

Imponderabil

Erau primele zile ale verii și parcul era încă destul de gol. Acolo există un loc în care nu pătrunde ceea ce se numește în mod normal realitate, adică aia despre care se vorbește la știri sau despre care s-ar putea bârfi. Nu este o știri zborul unui bondar și e greu să bârfești o petală de trandafir prinsă într-o plasă de păianjen.

Un gând: parcul e locul în care nimic nu e bătut în cuie. Nici măcar băncile. Nici măcar durerile de șale ale bătrânilor sau zâmbetele copiilor. Parcul, de fapt, este un emulator imperfect al unor păduri. Acum câteva secole, pe aici era pădure și, când vezi câte o groapă în asfalt, îți dai seama ce câmp ascundem, de fapt. Nu spun că e rău, nu sunt vreun antiprogresist care plânge după scorburi și peșteri. 

În mijlocul acestui mic loc liniștit era ea. Întotdeauna există o ea. Arhetipală. Adică, pe scurt, coborâse acolo de undeva de prin imaginația mea. La drept vorbind, femeile arhetipale nu-s neapărat prințese, actrițe, modele sau cântărețe, doar au acel je-ne-sais-quoi. Ea avea ceva nedefinit care-mi făcea logica inutilă și mă transforma într-o mârțoagă romantică, demnă de una din telenovelele  alea la care suspină unele gospodine. 

- Dacă aș fi o curvă, cum m-ai agăța? Mi-ai cere un foc?

- Nu fumez, am spus, încurcat, începând să realizez cât de ridicol eram. 

- Dar cum procedezi, când îți place o fată?

- Ăăă...

Tocmai câștigasem posibilitatea de a fi și mai idiot.

-Îți plac.

-Ăăă...da.

- Nu era o întrebare. Ce te face special?

-Am umor, am bâiguit, începând să nu mă înroșesc ca un rac.

A chicotit.

-Ai, e drapt. Fă-mi un compliment. Dacă-mi spui că sunt frumoasă, nu mai vorbim.

- Și totuși, ești. M-a privit pieziș. Dar n-am să ți-o spun. N-o să-ți spun nici chestii din alea de un romantism diabetic despre cum m-am pierdut în ochii tăi, nici n-am să mă apuc să-ți compar anatomia cu cine știe ce forme de relief, ori s strecor niște metafore prin care tu ești ca o și să înșir niște aluviuni. Cu atât mai puțin hiperbole, menite a exagera calități pe care știi deja că le ai. 

Naiba știe de unde-mi venise curajul să rostesc atâtea cuvinte. 

Am rămas tăcuți o clipă. Jucându-se cu părul, fără să surâdă a spus:

- Îți priveam limba și buzele în timp ce vorbeai. Mă-ntrebam cum săruți.

- Vrei să...

- Ești prost. Când o tipă se întreabă asta, o săruți nu îi pui...

Am sărutat-o.

Afară era incredibil de cald. Genul ăla de căldură prin care vara, deși timpurie, îți transmite că e serioasă. Ea era, într-adevăr, pe bancă. Aievea. Dar niciunul dintre noi nu rostise, încă, vreun cuvânt în ziua aceea. Gândul mi-a zburat la petala de trandafir agățată, cu,va, într-o pânză de păianjen complet nevăzută, părând imponderabilă, suspendată undeva, între cer și pământ. Mă simțeam la fel.