Razvan Dragoi

Timpul e -in general vorbind- o afacere proasta. Se termina repede, iti scapa prin gaurile buzunarelor, se umple de praf si incep sa cada amintirile din el....E ca un cufar vechi, in care pui ceva si uiti de el, apoi redescoperi cu placere nimicurile din vechea lada. Printre casa si spitale, in momentul cand timpul mai gaseste ceva rabdare pentru mine, fac fotografii. Cioburi de prezent. Tresariri de orgoliu ale realitatii. Nimicuri intr-o lada de pe vremuri. Asa ca noua mea deviza ar putea fi una de genul: "Cand timpul nu mai are rabdare cu tine, fotografiaza-l!" Suntem insa in tara in care frunza este brand, sloganul e profesiune de credinta, viata e un citat...Asa ca inchei, inainte ca timpul in sine sa ma auda si sa devina doar o suita de fotografii.

Atitudini

Spitalul este imperiul lui "nu". In noua cazuri din zece este despre ce nu se poate: nu scapi, nu sunt medicamente, nu ai voie asta, nu ai voie aia si, fireste, sa faci fotografii. Dar un fotograf care nu e spion, nu e fotograf, nu-i asa? Am patruns asadar pe teritoriul interzis al spitalului cu o compacta, un Samsung NV11 (veche de vreo 3 ani). Prima chestie: NIMENI nu face poze acolo, deci, daca faci, esti, bineinteles, un nenorocit de ziarist mogulofil venit sa demonstreze ceea ce n-ar fi banuit nimeni, altminteri: ca in spital nu e taman bine.Miza mea era insa cu mult mai marunta. Lasciate ogni speranza voi che entrate...sau poate...? Asteptand un miracol la portile iadului Luntrea lui Caron Cand instrumentele lui Dumnezeu nu arata ca in icoane... Viata