Ochiul bufnitei
Starea interioara e cel mai sensibil obiectiv. Daca deschizi diafragma, viata iti surade, dar pierzi detaliile din spate si 99% din existanta ti se transforma in bokeh. Daca o inchizi, ai putea fi surprins de unele nuante gri sau chiar negre din spate care, pana sa faci asta, nu apareau.
Trist e cand starii de spirit ii corespunde un "trebuie". La capatul de sus al lumii acesteia se afla, banuiesc, arta, sub toate formele ei, de la pictura la fotografie, de la literatura la muzica, de la teatru la sculptura, de la dans la cinematografie. Acolo sus, trebuie nu are nicio semnificatie, lacasul artelor e al unor demiurgi de cariera. La capatul de jos se afla, cred, moartea. Iar moartea este, prin excelenta conjugarea verbului "a trebui", fiindca singurul lucru pe care fiintele umane sunt datoare sa-l faca la un moment dat este acela ca trebuie sa moara.
Cand esentialul s-a intalnit cu derizoriul si a pornit competitia dintre ele, a inceput sa se iteasca normalitatea. Mediocritatea. Lumea lui "merge si-asa". Lumea lui "da, dar..." si a lui "binisor".
Poate ca starea mea interioara e doar o foame de iluzii, o goana dupa senzatii care nu se manifesta cronologic disciplinat.Poate ca obiectivul prin care vad eu lumea fuge de lumina, savurand intunericul, asemeni ochiului unei bufnite. Sau poate, incet-incet, am sa cred in valentele vindecatoare ale lui "trebuie" si ale lui "merge si-asa". Poate. Cine stie?! Si -la urma urmelor- cui ii pasa?!
Trist e cand starii de spirit ii corespunde un "trebuie". La capatul de sus al lumii acesteia se afla, banuiesc, arta, sub toate formele ei, de la pictura la fotografie, de la literatura la muzica, de la teatru la sculptura, de la dans la cinematografie. Acolo sus, trebuie nu are nicio semnificatie, lacasul artelor e al unor demiurgi de cariera. La capatul de jos se afla, cred, moartea. Iar moartea este, prin excelenta conjugarea verbului "a trebui", fiindca singurul lucru pe care fiintele umane sunt datoare sa-l faca la un moment dat este acela ca trebuie sa moara.
Cand esentialul s-a intalnit cu derizoriul si a pornit competitia dintre ele, a inceput sa se iteasca normalitatea. Mediocritatea. Lumea lui "merge si-asa". Lumea lui "da, dar..." si a lui "binisor".
Poate ca starea mea interioara e doar o foame de iluzii, o goana dupa senzatii care nu se manifesta cronologic disciplinat.Poate ca obiectivul prin care vad eu lumea fuge de lumina, savurand intunericul, asemeni ochiului unei bufnite. Sau poate, incet-incet, am sa cred in valentele vindecatoare ale lui "trebuie" si ale lui "merge si-asa". Poate. Cine stie?! Si -la urma urmelor- cui ii pasa?!
Comentarii
Trimiteți un comentariu