luni, 21 decembrie 2009

Ochiul bufnitei

Starea interioara e cel mai sensibil obiectiv. Daca deschizi diafragma, viata iti surade, dar pierzi detaliile din spate si 99% din existanta ti se transforma in bokeh. Daca o inchizi, ai putea fi surprins de unele nuante gri sau chiar negre din spate care, pana sa faci asta, nu apareau.
Trist e cand starii de spirit ii corespunde un "trebuie". La capatul de sus al lumii acesteia se afla, banuiesc, arta, sub toate formele ei, de la pictura la fotografie, de la literatura la muzica, de la teatru la sculptura, de la dans la cinematografie. Acolo sus, trebuie nu are nicio semnificatie, lacasul artelor e al unor demiurgi de cariera. La capatul de jos se afla, cred, moartea. Iar moartea este, prin excelenta conjugarea verbului "a trebui", fiindca singurul lucru pe care fiintele umane sunt datoare sa-l faca la un moment dat este acela ca trebuie sa moara.
Cand esentialul s-a intalnit cu derizoriul si a pornit competitia dintre ele, a inceput sa se iteasca normalitatea. Mediocritatea. Lumea lui "merge si-asa". Lumea lui "da, dar..." si a lui "binisor".
Poate ca starea mea interioara e doar o foame de iluzii, o goana dupa senzatii care nu se manifesta cronologic disciplinat.Poate ca obiectivul prin care vad eu lumea fuge de lumina, savurand intunericul, asemeni ochiului unei bufnite. Sau poate, incet-incet, am sa cred in valentele vindecatoare ale lui "trebuie" si ale lui "merge si-asa". Poate. Cine stie?! Si -la urma urmelor- cui ii pasa?!

joi, 17 decembrie 2009

Je vous salute, monsieur Renoir!



Fotografia e dupa o idee a domnului profesor Dinu Lazar, am incercat sa fac o fotografie
cu suflet a unui subiect altminteri banal, un copac. Daca nu mi-a iesit, e vina mea, daca a iesit, meritele le au:
Model: Un copac din Parcul Circului
Nikon D300s
Obiectiv 50 mm 1:4 G
Timp:1/125s
Diafragma: 5/6
ISO: 800
Balans de alb: Auto
Masurare: centru
Mod: Program
si programele de editare Photoscape si Helicon Filter.

luni, 7 decembrie 2009

Old Photo


Nikon: D300S
Obiectiv: 50mm 1,4 G
Timp: 1/10s
Diafragma: f1/6
ISO: 200
Balans de alb: Auto
Masurare: centru evaluativ
Mod Program
Editata cu Photoscape, Gimp si Helicon Filter

luni, 30 noiembrie 2009

Portavion

Nikon D300s
Obiectiv 50mm 1,4 G
Mod P
Editat Photoscape


Wild Life

Nikon D 300S
Obiectiv: 50 mm 1:4 G
Mod: M
Flash: On
Timp: 1/125s
Diafragma: f1,4
Balans de alb:Auto
Masurare: central
Editat: Photoscape

miercuri, 18 noiembrie 2009

War of the Worlds -ultima fotografie (Sony Cybershot W290)

The chances of anything coming from Mars are a million to one he said,
The chances of anything coming from Mars are a million to one but still they come.
(Jeff Wayne/ War of the Worlds)




King Kong (văzut cu Cybershot W290)


Fractură (făcută cu Sony Cybershot W290)


duminică, 15 noiembrie 2009

Câinele lu' Shiva?

Nenea cu multe brate, cum se cheama chestia aia de care se leaga aparatul foto? A, stai ca stiu: ham!

Amerizare


Canon fotografiat cu Nikon


sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Ucenicul fotograf

Am fost la primul meu botez in calitate de ucenic fotograf.Pe cand eram de partea cealalta a obiectivului, aveam o anume superioritate condescendenta pentru "pozari"...fac si ei un ban cinstit, parca maaaaare lucru e sa apesi pe un buton.Sigur, pe vremea aia pentru mine diafragma era un muschi, portretul se incadra fix in centru si era important sa se vada ce era in spate, cat mai mult, iar in histograma nu credeam mai tare decat in ghicitul in cafea (mint, nici nu stiu daca puteam pronunta histograma, cafea puteam spune la orice ora).
Am fost insa la botez. Eu si Nikonul din dotare. Fusesem chemat de bunica vedetei, care, cand a auzit ca fac un curs de fotografie a dedus -culmea, corect!- ca as putea detine un aparat oarecum din domeniu. Curaj, 2 baterii incarcate, cardurile formatate, o compacta de back-up si o cruce mare facuta la intrarea in biserica erau armele mele,nu stiu fix in ce ordine.
Am avut norocul sa reperez rapid un tanar fotograf adevarat, canonist, dar pt mine chestia cu Canon vs Nikon e ca aia cu oul si gaina, intre cele doua clar e mai bun Leika, fiindca e singurul aparat capabil sa faca fotografii, sa latre si sa zboare in spatiu in acelasi timp.:na, sa bata asta Canon sau Nikon, daca pot!
Printre primele lucruri pe care le-am invatat de la Fery au fost colaborarea cu omul pe care il fotografiezi si faptul ca nu-i bagi blitzul in ochi de la mai putin de 2m, daca nu cumva chiar ai ceva cu persoana respectiva. Prima chestiune la un botez e ca nimeni, dar nimeni, nu va colabora cu tine. Normal, altminteri, au si oamenii alta treaba. A doua chestiune: nimeni nu e la 2m, toti sunt mult mai aproape. Morala: copilului mic i se vara fara mila si remuscari blitzul in ochi! Partea buna: la inceput dormea dus, nepasandu-i de noi. Lucrurile nu s-au desfasurat prea diferit nici cand a deschis ochisorii: de plans, va plange oricum, cu sau fara fotografi in jur. Maini feminine dibace au rezolvat problema plansului.
Am vazut ca amicul canonist nu are scrupule cu a blitzui si in ochii oamenilor din apropiere, drept pt care mi-am zis ca oricum nu ma pot lovi prea rau (cat de tare poti fi, daca nu mai vezi?), si-apoi, la nevoie, Nikon D 300s e o arma teribila, daca rasucesti cu talent cureaua (recomand insa un teleobiectiv, e mai inspaimantator cu el). Pe scurt: am inceput a mitralia oameni cu blitzul, fara sa mai am remuscari. Directia principala de atac era nefericita nasa, ce sa-i fac, ea tinea obiectul muncii noastre in brate.
Prietenul meu de ocazie compensa faptul ca uneori lumea ne bloca unghiurile ridicand pur si simplu aparatul, punandu-l pe directie si...foc! Am dedus din asta doua lucruri: a) trebuie sa fi fost fotografii facute pe program (si eu am facut la fel, recunosc) si obiectiv cu stabilizare de imagine.Pe blitzul extern, inclinat la aproximativ 45 de grade fata de aparat, avea montat, ca un fel de oglinda, o bucata de plastic alb, astfel incat aceasta reusea sa reflecte o parte din lumina.
Alt aspect: ca fotograf, trebuie sa nu ai scrupule in a-ti crea un unghi favorabil, altfel ratezi tot. Bun, nu am dat chiar din coate, dar a trebuit cumva sa ma strecor printre oameni, chiar si printre cei care vroiau sa faca fotografii. Am fost usor yoghin, lucru normal cand trebuie sa incerci un minim de fotografiere pe sub vreo 2 obiective si alte 3 camere de filmat ale unor oamein care vor acelais lucru ca si tine.
Mare năcaz e cu detaliile in alb si negru. Am bagat la cap ca, la nunta, trebuie sa vezi materialitatea atat pe costumul negru ca de doliu al mirelui (care stie el ce stie, de poarta negru), cat si pe rochia alba, plina de veselie a miresei (care inca nu stie, dar o sa afle).Trebuie, fireste, sa faci multe fotografii pentru a putea alege si e necesar sa incerci sa aplici cat mai multe din regulile invatate la curs sau din carti.
As putea scrie mult mai mult, dar nu vreau sa plictisesc. Experienta insa se cerea redata si prin cuvinte, mai ales ca intai va trebui sa obtin aprobarea ca sa postez fotografii.
Am inteles ca e mult, infinit mai greu, cand tu esti cel care tine aparatul. Si zambetul condescendent mi-a disparut.

vineri, 13 noiembrie 2009

luni, 9 noiembrie 2009

Pentru cei care au dubii ca învaţă să fotografieze

A fost odată în China o familie săracă. Strângându-şi toate resursele, părinţii au reuşit totuşi să-şi încredinţeze unicul fiu, în vârstă de numai câţiva anişori, unui maestru Shaolin să-l înveţe arta luptei. Maestrul l-a luat la el şi i-a arătat un cazan imens, de bronz. Cazanul era cu mult mai mare decât băieţelul. I-a dat un fel de ibric şi i-a spus:
-Cam la un kilometru de aici este un râu. Ia apă cu ibricul ăsta, umple cazanul şi, când ai terminat, vino la mine.
Învăţăcelul a muncit enorm până să umple cazanul cu ibricul, apoi s-a dus la mestru:
-Am terminat!
-Bun, acum intră în cazan şi, lovind-o cu palmele, împrăştie apa peste tot.
Aşa a făcut. Vreme de 3 ani. În fiecare zi. Se ducea, umplea cazanul, apoi risipea apa atât de greu obţinută.Bietul băieţel plângea pe ascuns. Ceilalţi, prin curte, învăţau lovituri, gărzi, mişcări, într-un cuvânt învăţau să lupte. El ştia doar să umple şi să golească un cazan!
După 3 ani, i s-a dat o permisie, să-şi vadă familia. Părinţii au făcut un ospăţ, punând cele mai bune bucate pe o masă din lemn de stejar masiv. O masă extrem de groasă şi de puternică, a fost cărată afară de cei mai puternici bărbaţi.
Tatăl său l-a aşezat în capul mesei şi, la un moment dat, a spus:
-Şi acum, fiul meu ne va arăta ce înseamnă să ştii să lupţi!
Copilul nu a mai putut răbda. A urlat:
-Dar n-am învăţat NIMIC! şi urlând, a lovit masa aceea care nu putea fi cărată decât de mai mulţi bărbaţi vânjoşi.
Iar masa cea groasă, din stejar masiv, s-a făcut ţăndări.

Nu e de spus decât că, după mine, suntem exact în locul potrivit.
În ceea ce mă priveşte, am de învăţat de la toată lumea şi mă înclin cu respect în faţa artistului din voi!

duminică, 8 noiembrie 2009

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Orasul vechi


Pauza de publicitate


Inocenţă


Obiectiv

La sfatul domnului profesor Dinu Lazar, am achizitionat pt "copilul" meu, Nikon D300 s, un obiectiv nou, anume 50 mm 1:4 G.
Multumesc din suflet pentru sfat! Nu-mi mai recunosc aparatul (in unele fotografii mai slabe calitativ, recunosc insa perfect proprietarul:)).

Dar,intrucat o imagine face cat o mie de cuvinte, decat sa vorbesc despre obiectivul in cauza, sa-l vedem la lucru.

Multumiri inca o data!

duminică, 1 noiembrie 2009

sâmbătă, 31 octombrie 2009

duminică, 18 octombrie 2009

miercuri, 14 octombrie 2009

Culori de toamna -fotografie needitata 3


De ce fac fotografii?

Buna,

Nu stiu daca vreodata voi fi un fotograf in adevaratul sens al cuvantului. Stiu doar ca, inainte sa descopar fotografia, lumea era gri, urata si murdara, suprapopulata de fiinte egoiste si fara vreun sens. Sarisera prea repede gardul dinspre gradina Raiului incoace....sau asa-ceva.
De cand am descoperit -recent- fotografia ca pe o arta, fiecare detaliu al acestei lumi mi se pare extraordinar. Nu mai vad lucruri, ci lumini, umbre, unghiuri, iar locurile pe langa care treceam fara sa-mi pese sunt acum absolut minunate. E soare? Excelent! Ploua? Superb! Ninge? Extraordinar! Toate sunt oportunitati sa descopar lumea, asemeni unui copil care abia invata ce sunt obiectele din jurul lui folosindu-si toate simturile.
Nu stiu daca vreodata voi fi un fotograf, in adevaratul sens al cuvantului. Dar, de cand am inceput sa ma ocup de asta, pur si simplu, am inteles doua lucruri. Primul dintre ele e acela ca, pana acum, ochii mei au fost aproape complet inchisi. Al doilea este ca toate cate merita a fi subiectul unei fotografii, sunt frumoase.
De ce fac fotografii? Imi place sa fac asta. Dar nu doar atat. Am intuitia -deocamdata nu am nicio dovada- ca un fotograf adevarat stie sa aprinda lumina acestei lumi, asa cum ar aprinde un bec intr-o camera prost iluminata. Brusc...se vede.
Nu stiu daca vreodata voi fi un fotograf, in adevaratul sens al cuvantului. Numai timpul va spune asta. Stiu totusi ca nu mai exista banal. Nu mai exista imposibil. Nu mai exista inimaginabil. Nu mai sunt limite. Si astea le stiu inca dinainte de a fi devenit fotograf, pentru ca le-am inteles pipaind cu ochii fotografii care transmiteau exact aceste lucruri.
De ce fac fotografii? Nu stiu sigur. Habar n-am daca eu le fac pe ele sau daca nu cumva....

Culori de toamna


Culori de toamna 2